Zina Gallery

Primul solo show al lui Marco Verhoogt pornește de la un paradox: impulsul de a te contopi cu natura și, în același timp, de a-i păstra autonomia. Lucrările sale nu sunt declarații, ci mai degrabă repetiții, scene experimentale în care atenția e autentică, dar și stângace, ca la început. Pe marginea drumului stă un urs de lemn, așteptând să fie mângâiat. Scoici și pietricele așezate pe marginea unei căzi sunt deodată domesticite straniu, dezlocate, umede, strălucitoare. Un personaj hibrid, jumătate om, jumătate câine, strânge în brațe un os mult prea greu pentru propriul corp. Aceste obiecte devin proxy-uri, experimente ale proximității, care te întreabă cum să ții, să privești, să mângâi, să aduni, fără să distrugi. Viziunea artistului se joacă cu ideea de armonie, construind o serie de încercări și eșecuri în negocierea unui viitor care încă nu e aici. Când weekendul imaginar se încheie, mulțimea dispare. Gândacii vin înapoi. Buștenii rămân umezi. Ceea ce persistă nu e fuziunea, ci natura care privește înapoi, păstrând în memorie gesturile tale și disponibilitatea de a încerca din nou. - paragraf din textul scris de Daniela Custrin