La Cave

Că simpla respirație | Expoziție de Flaviu ROGOJAN și Ana-Maria DELIU capitolul 2 din 𝐷𝑖𝑠𝑝𝑎𝑟𝑖𝑡̦𝑖𝑖 𝑖̂𝑛 𝑝𝑒𝑖𝑠𝑎𝑗𝑒 „Atunci când era încă o planetă tânără, Pământul se rotea foarte repede – atât de repede încât o parte a zburat în spațiu, iar Pacificul este cicatricea lăsată în urmă.” Julia Armfield, 𝑂𝑢𝑟 𝑊𝑖𝑣𝑒𝑠 𝑈𝑛𝑑𝑒𝑟 𝑇ℎ𝑒 𝑆𝑒𝑎* Întinderea Cosmosului și adâncurile Oceanului constituie o vastitate pe care o putem cartografia doar prin intermediul tehnologiei și poate de aceea ambele sunt atât de încărcate de mister. Odată ce treci de linia Kármán, granița imaginară care desparte Pământul de spațiul cosmic, atmosfera pământului devine tot mai subțire, oxigenul se rarefiază și întunericul cosmosului se revarsă. Mai departe totul plutește, uneori în acord cu forța de atracție a planetelor. Sub nivelul mării însă, după Mesopelagic sau zona de miez-de-nopte, pe măsură ce oxigenul se rarefiază plutirea devine o scufundare, unde greutatea apei o anulează pe cea a corpurilor. Mai departe, în zonele abisală și hadală (după zeul grec al lumii sub-terane) totul se pierde - nici o cădere nici vreo levitație acvatică, doar o formă diferită de a lăsa dus un corp, corpuri despre care știm prea puține. În întuneric nu există timp, sau cel puțin nu în maniera în care l-am percepe în mod obișnuit. Ordonarea zilei și a muncii se destramă fără ajutorul dispozitivelor tehnologice. Într-o istorie a somnului, Eluned Summers-Bremner nota că presupunem adesea că noaptea și somnul se potrivesc pentru ceea ce le lipsește – lumină și activitate. Însă ambele au fost întodeauna un spațiu plin: și noaptea, și luna, și stelele, și marea și mareele, toate au propriile lor cicluri și ritmuri. Tânjim de fapt după uitarea de sine pe care lipsa luminii o poartă.** Ce se petrece în adâncurile acestor spații inaccesibile? Acolo unde nici un semnal nu ajunge, unde lumina nu pătrunde și unde timpul însuși pare suspendat. Oare se destramă simțurile? Sau poate, în absența familiarului, se transformă în altceva, încă necunoscut, care ne permite să privim altfel granițele trasate cu atâta încăpățânare? În imensitatea spațiului cosmic, Flaviu Rogojan relatează călătoria unei micuțe sonde spațiale trimise pe o orbită similară cu cea a Pământului în jurul soarelui, cu care NASA a pierdut legătura în 2013. Îmbinând ficțiunea speculativă cu date istorice, lucrarea video aduce în discuție legătura dintre observația umană a corpurilor cerești și istoria colonială a instrumentelor de măsurare a timpului, a căror linearitate perturbă ritmurile naturale sau le frânge pe cele care-i diferă. Departe, în adâncul spațiului, dincolo de orice contact, se întrevede însă o nouă posibilitate de viață a sondei spațiale. Ana-Maria Deliu descinde treptat în adâncurile unei mări primordiale, zonă după zonă, dincolo de punctul în care lumina dispare și odată cu ea cartografia terestră. Această scufundare ia forma unei coregrafii poetice și intuitive a legăturilor emoționale ce reflectă asupra unei bio-contaminări prezente în viețile noastre. Corpurile umane sunt în mare parte apă, apă în care a rămas prinsă o parte din ocean, și unde alte corpuri și fragmente din trecut continuă să plutească într-o hidro-logică a existenței. Uneori plutim, suspendați într-o stare ce pare să se prelungească, ca un echilibru fragil – o flotabilitate neutră. Alteori, respirăm în ritmul a tot ce ne înconjoară, aproape de marginile unor realități pe care le simțim fără să știm dacă le vom accesa vreodată. De undeva din adâncurile întunecate, cercetătorii susțin, pare că se produce totuși oxigen.*** *'That when the earth was young it rotated very quickly – it went so fast that part of it flew off into space and the Pacific is the scar it left behind.' 𝑂𝑢𝑟 𝑊𝑖𝑣𝑒𝑠 𝑈𝑛𝑑𝑒𝑟 𝑇ℎ𝑒 𝑆𝑒𝑎, Julia Armfield (2022) ** 𝐼𝑛𝑠𝑜𝑚𝑛𝑖𝑎: 𝐴 𝐶𝑢𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎𝑙 𝐻𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑦, Eluned Summers-Bremner (2008) *** 𝐸𝑣𝑖𝑑𝑒𝑛𝑐𝑒 𝑜𝑓 𝑑𝑎𝑟𝑘 𝑜𝑥𝑦𝑔𝑒𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑑𝑢𝑐𝑡𝑖𝑜𝑛 𝑎𝑡 𝑡ℎ𝑒 𝑎𝑏𝑦𝑠𝑠𝑎𝑙 𝑠𝑒𝑎𝑓𝑙𝑜𝑜𝑟, Andrew Sweetman et all. (2024) * Ana-Maria Deliu explorează ficțiuni speculative, lumi mai-mult-decât-umane și relații ecologice, prin poezie, artă contemporană și cercetare academică. Este asistent universitar la Facultatea de Litere și Arte în Sibiu. A publicat articole cu acces liber, printre care „Thoughts on Porous Skins. A Matter of Design” în 𝑜𝑢𝑡𝑜𝑓𝑠𝑡𝑜𝑐𝑘.𝑥𝑦𝑧 (coord. de Edith Lázár), și „State of the Art: Literary Studies in the Antropocene” în 𝑀𝑒𝑡𝑎𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐 𝐽𝑜𝑢𝑟𝑛𝑎𝑙 𝑓𝑜𝑟 𝐶𝑜𝑚𝑝𝑎𝑟𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑆𝑡𝑢𝑑𝑖𝑒𝑠 𝑎𝑛𝑑 𝑇ℎ𝑒𝑜𝑟𝑦 2/2023, număr despre post- și eco-critică coordonat alături de Laura Pavel și Paul Paraschiv. A participat ca research-performer la Institutul KW pentru Artă Contemporană din Berlin în timpul Hackathon-ului 𝐵𝑙𝑎𝑐𝑘 𝑆𝑤𝑎𝑛: 𝑇ℎ𝑒 𝐶𝑜𝑚𝑚𝑢𝑛𝑒𝑠 (2021) și la Festivalul ConTempo din Kaunas (2022) într-un research-performance coordonat de Lene Vollhardt și The Sphere. A făcut parte din Autumn School of Curating 2022 (Centrul Cultural Clujean și Art Encounters Foundation). A citit poezie la evenimente precum Discuția Secretă (Cluj, 2023) și Zilele Poeziei la Cărturești (Cluj, 2024). * Flaviu Rogojan este artist și curator din Cluj. Lucrările sale trasează adesea referințe la momente din istoria științei, a tehnologiei sau a jocurilor video, și îmbină aceste narațiuni cu strategii ale artei conceptuale pentru a reflecta poetic asupra relațiilor sociale sau politice ale lumii stratificate în care trăim. Din poziția de curator este interesat și urmărește contexte istorice sau geopolitice pentru a dezvolta proiecte curatoriale site-specific. A expus în contexte naționale și internaționale: Planetario Porto - Institute for Astrophysics and Space Sciences, Akademie Schloss Solitude, Kunstverein Niederösterreich, Bienala Art Encounters Timișoara, Media Art Festival Arad și Salonul de Proiecte în București. În 2022 a fost în rezidență artistică la Academiei Schloss Solitude (Stuttgart, Germania). Este co-curator al 𝑂𝑓𝑓 𝑆𝑒𝑎𝑠𝑜𝑛 - rezidență de cercetare al litoralului albanez, membru al colectivului curatorial 𝐴𝑖𝑐𝑖 𝐴𝑐𝑜𝑙𝑜 și al unui nou colectiv centrat pe geografii ale deltei - 𝑆ℎ𝑎𝑟𝑖𝑛𝑔 𝑓𝑜𝑜𝑑, 𝑤𝑟𝑖𝑡𝑖𝑛𝑔 𝑟𝑒𝑐𝑖𝑝𝑒𝑠 𝑎𝑛𝑑 𝑜𝑡ℎ𝑒𝑟 𝑡𝑟𝑎𝑣𝑒𝑙𝑖𝑛𝑔 𝑛𝑜𝑛-𝑎𝑝𝑜𝑐𝑎𝑙𝑦𝑝𝑡𝑖𝑐 𝑡𝑜𝑜𝑙𝑘𝑖𝑡𝑠. Despre seria de expoziții 𝐷𝑖𝑠𝑝𝑎𝑟𝑖𝑡̦𝑖𝑖 𝑖̂𝑛 𝑝𝑒𝑖𝑠𝑎𝑗𝑒. Ce înseamnă să te pierzi într-un peisaj? Ce povești se dezvăluie atunci când prezența umană se dizolvă treptat? Inspirată de „Death by Landscape” a Elviei Wilk – o colecție de eseuri despre experiențe transformative și feluri de a povesti complexitatea lumii noastre și dincolo de centralitatea figurii umane, eseuri pe care curatoarea și artiștii invitați le-au citit împreună, seria de expoziții va propune diferite manifestări ale unor dispariții în peisaje (vanishing into landscapes), ca maniere de a reflecta asupra ecosistemelor din care facem deja parte. Prin povestiri speculative despre stranietatea mediilor pe care le locuim, înțelegeri diferite a naturii și fascinația față de lumile accesibile doar prin mijloace tehnologice, astfel de peisaje caută să facă loc unor perspective în care umanul și lumea non-umană se împletesc.