Aluvial

Comemorarea din acest an diferă de cele precedente. Dispar și ultimii supraviețuitori. Din câte știm, la Cluj mai trăiește doar un singur supraviețuitor al lagărelor de exterminare. Mai mult, în acest oraș, unde aproape 17% din populație era (conform legilor rasiale) evreiască înainte de deportare, mai există doar foarte puține familii evreiești care au fost afectate direct de Holocaust. Astfel, se pune întrebarea: cum și cu ce motivații este dusă mai departe memoria ororilor de către noi, locuitorii fără ascendență evreiască? Ce înseamnă lipsa pentru noi? Ne lipsește ceea ce am pierdut. Plângem pierderea surorilor și fraților noștri evrei care au fost expulzați ca un corp străin din societate, poate chiar de lângă părinții, bunicii sau străbunicii noștri și au fost exterminați fără milă. Ca urmare, societatea noastră a fost sărăcită ireversibil. Ne lipsesc bătrânii, bărbații și femeile. Ne lipsesc copiii și, prin ei, ne lipsește promisiunea viitorului. Sentimentul lipsei este potențat de conștiința că nici nu o putem surprinde cu adevărat, deoarece majoritatea dintre noi, cei care suntem aici, nici nu știm în ce case locuiau evreii, unde erau școlile lor, cum învățau, cum cântau, care erau magazinele lor, cum se salutau cu părinții, bunicii și străbunicii noștri. Este greu de reprezentat lipsa deoarece locurile nu au rămas goale, ele au fost umplute de alții. Ne doare astfel și lipsa memoriei, întrucât trecutul lor este și trecutul nostru. * Expoziția reunește lucrările mai multor artiști: unii dintre ei au pierit, alții au supraviețuit Holocaustului, unii aparțin celei de-a doua generații de după Holocaust, iar unii nu sunt evrei. Lucrările și narațiunea construită în jurul acestora au la bază, în mare măsură, luarea de amprentă realității ca metodă de a construi mărturie și de a transcende lipsa. Astfel, casa realizată special pentru această expoziție de Belu-Simion Făinaru este amprenta vieții evreiești care a dispărut dinăuntrul ei. O casă rurală evreiască păstrată, din zona Sătmarului, a reprezentat punctul de plecare al acestei lucrări. Csutak Magda a încercat, cu decenii în urmă, atunci când nu se prea putea vorbi despre religie și despre Holocaust, să se apropie de acea cultură misterioasă a descendenților evreilor refugiați din Galiția prin copierea splendidelor simboluri cioplite pe mormintele lor. Rajk László a realizat frotaje despre numele zgâriate pe pereții de cărămidă și tencuială ale unor barăci din Auschwitz, ca un ultim gest dârz lăsat de prizonieri posterității. Kerezsi Nemere și Nagy Csilla au transformat un relief realizat în Primul Război Mondial într-o uriașă ștampilă rotundă, asemenea celor folosite de mesopotamieni, reprezentând fratricidul. Aici, ambele personaje poartă cuțit în timp ce se luptă. Dan Beudean a copiat realitatea actuală – o prezentare comercială de soluții tehnologice pentru sortarea peștilor – pentru a arăta cât de ușor poate penetra rațiunea inacceptabilul. Prima noapte de Egon Marc Lövith face parte din acea serie realizată la sfârșitul anilor 1980, în care artistul a evocat propriile trăiri din lagărul de la Dachau. Pictura Boxerii de Leon Alex (realizată înainte de 1942) și cartea Și va fi lumină! (1934) a poetului Frigyes Marcell, ilustrată de Grünbaum Ernő, exemplifică înspăimântător în ce imagini clare vedeau unii pictori, graficieni sau poeți ororile care ar putea apărea dacă atitudinile nu se schimbă. Ele puteau fi percepute atunci ca exagerări fantasmagorice sau puteau fi ignorate pur și simplu, însă, în câțiva ani, cele mai macabre imagini au fost depășite de realitate. Cei trei au pierit în Holocaust. În contrast cu aceste imagini vizionare, ne contrariază gestul uman făcut de evreii olandezi care își părăsesc casa: un vecin care îi filmează îi surprinde ridicând pălăria sau făcând cu mâna către omul din spatele camerei tocmai în momentul deportării. Oare ce simțeau ei în acel moment? La ce viitor se gândeau? * Lecția Holocaustului să ne fie ghid și să ne ajute să vedem clar trecutul și să ne orientăm în prezent. Memoria să nu ne permită să devenim spectatori. Să ne atenționeze cât de mult putem pierde din umanitatea noastră dacă rămânem nepăsători. Shoah-ul ne-a învățat că normalizarea fratricidului și tăcerea care l-a însoțit au făcut posibile atrocitățile. Și ne-a mai învățat că situația nu este niciodată complicată. Situația este de fapt foarte simplă: nu ucide! Nu lăsa casa celuilalt să fie golită. Apărându-l pe celălalt, ne apărăm pe noi.